Da, și eu am fost pe scaunul celălalt. Prima dată am mers la terapie pentru probleme în cuplu. Psihoterapia mi-a schimbat viața profund. Am devenit pasionată de psihologie, am făcut facultatea și apoi mi-am început analiza personală didactică.

Un travaliu

Am simțit procesul meu terapeutic ca pe un travaliu, ca și când m-aș fi născut din nou. A fost o naștere conștientă, cu durere și cu acceptare.

Nu a fost ușor. Am vrut să renunț de mai multe ori. Am rămas pentru că îmi doream să fiu psiholog și nu se putea altfel. Astăzi știu că am rămas pentru mult mai mult decât atât.

Partea din mine pe care n-aș fi cunoscut-o

Dacă renunțam, n-aș fi cunoscut niciodată această parte din mine:

• cea care se bucură că dimineața are timp să bea cafeaua și să citească;
• cea care nu se mai simte vinovată pentru orice;
• cea care nu se mai gândește că a făcut ea ceva greșit atunci când cineva nu-i mai scrie;
• cea care se enervează mult mai rar.

Nu mai simt gelozie sau invidie. Mă bucur autentic pentru oameni, iar asta a adus în viața mea prieteni la fel.

Nu sunt schimbări spectaculoase. Sunt lucruri mici, de zi cu zi, și tocmai de aceea contează.

Dacă ești la început sau îți vine să renunți

Gândul de a renunța face parte din drum. L-am avut și eu, de mai multe ori. Dacă îl ai, spune-l în ședință, nu îl lua acasă cu tine.

Nu trebuie să ai un motiv „suficient de bun” ca să începi. Eu am mers prima dată pentru probleme în cuplu. Nu știam atunci că acolo începe o viață nouă, și chiar o profesie nouă.

Dacă simți că e momentul să începi, poți programa o ședință aici.